Star Kids Eldorado Terra

Articole

1656

Cum vorbim cu copiii despre trăsăturile lor fizice?

Persoanele adulte şi cu judecată nu îşi vor permite niciodată să critice exteriorul copilului – nici al copilului lor, nici al altuia. Nu îşi vor permite să o facă pe faţă şi în mod direct – adică nu vor spune, de exemplu, „eşti urât”. În schimb criticile ascunse se întâlnesc foarte des. Acestea par inofensive, însă sensul şi acţiunea lor, din păcate, nu se schimbă.

Nu e cel mai important. Dar…

„Toţi copiii sunt perfecţi, minunaţi. Cum poţi să îi compari?” Atunci când spunem astfel de cuvinte, nu suntem nici pe departe sinceri. De fapt, exteriorul este şi evaluat, şi comparat, şi criticat. În discuţii copilul este, într-un fel sau altul, caracterizat. „Obişnuit”, „stângaci”, „interesant”, „absolut încântător”… Psihologii consideră că o astfel de atitudine este tipică subconştientului colectiv încă din timpurile preistorice. Colectivitatea trebuie să urmărească fizicul noilor persoane, pentru a înţelege la timp dacă există anumite probleme – de exemplu consecinţe ale incestului sau bolilor. Ca urmare, persoanelor li se pun „plusuri” (şi sunt acceptate) şi „minusuri” (şi sunt izolate).

Unei societăţi civilizate îi este greu să recunoască acest lucru, cu toate acestea calităţile fizice au influenţă asupra atitudinii noastre faţă de copii şi a comunicării cu ei. Noi acordăm o atenţie mai mare copiilor frumoşi – îi remarcăm mai des, le facem complimente, le punem întrebări, în stimulăm, comunicăm cu ei. Psihologii sociali au stabilit, în cadrul unui experiment, că educatorii privesc spre copiii frumoşi puţin mai mult, comunică cu ei cu mai multă plăcere, îi ajută mai des. Mai mult, suntem tentaţi să înzestrăm copiii frumoşi cu mai multe calităţi pozitive, chiar dacă nu ştim adevărul. Dacă un grup de copilaşi preşcolari se ceartă şi se bat, un adult care decide să soluţioneze conflictul îi va certa pe cei care, după trăsăturile fizice, pot fi consideraţi „obişnuiţi”.

Exteriorul copiilor proprii este pentru noi şi mai importantă, fiind, în parte, a noastră. Deşi lucrurile sunt mult mai complicate. Pe lângă trăsăturile fizice, este important şi modul în care ne percepem copilul: este un copil dorit, de sexul dorit, care ne seamănă, care are trăsăturile persoanei iubite sau lucrurile stau cu totul invers. De aceasta depinde dacă îl considerăm pe copil atrăgător, drăguţ, frumos sau avem, pentru el, un sentiment de nemulţumire şi neîncredere. În plus, de aceasta depinde modul în care îi spunem toate aceste lucruri. 

Se referă la toţi!

Şi la fetiţe, şi la băieţi. Cu vârsta, majoritatea bărbaţilor se gândesc tot mai puţin la exteriorul lor, nu sunt atât de sensibili la criticile în adresa lor, acordând mai multă atenţie altor calităţi. Însă, în copilărie, criticile au asupra lor aceeaşi influenţă ca şi asupra fetiţelor. Trei, cinci, şapte ani sunt etape importante în stabilirea interacţiunii sociale, a calităţii comunicării. Iar prima impresie este bazată, totuşi, pe trăsăturile fizice. Atunci când critică, adulţii formează complexe, le dau de înţeles: „Nu eşti atât de bun încât alţii să comunice cu tine”. După astfel de cuvinte, copilul va începe să evite comunicarea, se va ţine puţin într-o parte, se va teme să fie în centrul atenţie.

Pur şi simplu sfaturi

„Stai drept, de ce îndoi picioarele? Nu da părul pe spate, ai faţa rotundă. Uită-te în oglindă înainte de a mânca chifle…” Aşa comunică prietena mea cu fiica ei de şase ani. Oare cum se simte copilul, dacă şi mie îmi este greu să o ascult? Prietena explică aceasta prin grijă. „Cine o să-i spună adevărul şi o să o înveţe să se poarte în aşa fel încât să producă impresie bună?” Ana, mama Claudiei, 5 ani

După un număr mare de observaţii se ascunde o insuficienţă de dragoste. Copilul nu provoacă sentimente calde, afecţiune curată şi sinceră, însă părinţilor le este greu să recunoască acest lucru. „Mă irită cu simpla lui prezenţă” – iată fraza care plasează imediat orice persoană în coada listei celor mai proşti părinţi. De aceea, de regulă, adulţii se justifică: „Sunt sever cu el, îl controlez permanent şi îi dau sfaturi, ca să crească un om bun şi să ştie cum să se comporte”. Dar acest lucru afectează nu doar imaginea de sine a copilului, ci şi trăsăturile de caracter. Copilul se închide în sine, apare nesiguranţa, anxietatea, fricile sociale. Ca urmare, întreaga viaţă el va avea cerinţe scăzute atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională. Conştientizând cauzele, omul va putea ulterior să îşi corecteze aprecierea de sine, dar aceasta necesită eforturi sporite.

Parcă ar fi un compliment…

Pentru copiii foarte mici există o anumită categorie de apelative: obiectiv nu prea plăcute, dar acceptabile pentru persoane şi familii concrete. O fetiţă de doi-trei ani nu se supără dacă este numită „Urechilă”. În primul rând, sună foarte tandru, în al doilea rând, la această vârstă copiii nu pot să compare dimensiunile urechilor şi să ştie cum ar trebui să fie ele în mod ideal. Însă, odată cu extinderea cercului de comunicare şi reprezentărilor despre lume, se conturează şi percepţiile despre frumuseţe. O fetiţă de cinci-şase (şi mai mulţi) ani nu prea vrea să i se spună „Urechilă”, oricât de tandru ar suna vocea care o face. Însă părinţii se încăpăţânează să nu observe acest lucru. Din contra, subliniază acest defect, afirmând totodată: ne placi aşa cum eşti.

„Părinţii îmi ziceau Butoiaş sau Balonaş şi discutau permanent această particularitate a siluetei mele – abdomenul rotunjit. Ei mă iubeau foarte mult, se ocupau de mine, probabil chiar se mândreau – învăţam bine, cântam la pian. Dar imediat ce discuţia revenea la particularităţile fizice, eu auzeam despre toate defectele mele (plus la abdomen, un picior mic – Degeţel şi sprâncene dese şi apropiate – Gândăcel). Toate aceste lucruri mă scoteau din fire. Am crescut cu senzaţia că toţi observă şi râd. La şcoală, dar şi mai târziu eram foarte timid. Atunci când am plecat de la părinţi am descoperit cu stupoare că cea mai mare parte a defectelor era inventată. Dar continuam să fac sport pentru a îmbunătăţi postura, silueta. Acum mă gândesc: de ce părinţii se comportau aşa? Ei nu spuneau niciodată că trebuie schimbat ceva, din contra. De exemplu, îmi puneau în farfurie mai multă mâncare, îmi cumpărau prăjituri, iar apoi exclamau: „Cât de nostim eşti când mănânci!”. Acum am două fetiţe. Ele îmi seamănă foarte mult şi sunt cele mai frumoase. Nu critic niciodată exteriorul lor. Şi nu permit nimănui. Încă ţin minte cât de neplăcut este”. Egor, tata Elizabetei, 7 ani, şi al Mariei, 4 ani.

Dragostea prea mare este o cauză a criticilor, dacă se combină cu sentimentul de proprietate şi frica de a pierde statutul de cei mai importanţi oameni din viaţa copilului. „Da, nu eşti ideal, noi ştim toate problemele tale. Dar te iubim necondiţionat. Nimeni altcineva nu o va face la fel”. Cam acesta este sensul apelativelor tandre, dar puţin jignitoare („o facem din dragoste”). Uneori părinţii înţeleg că în acest fel scad imaginea de sine a copilului, dar… acesta este unul dintre scopurile lor. Pentru a-l proteja de lucrurile care îl pot răni mai târziu. În astfel de situaţii, copiii rămân deseori infantili, nu tind spre a creşte şi a se dezvolta. Încurajaţi-i în toate manifestările, faceţi-le complimente adevărate. Şi fără nici un fel de Năsturei şi Butoiaşe!

Temă pentru glume

Există persoane care întâmpină greutăţi în a vorbi deschis şi serios despre exteriro. Ei fie ignoră această temă, fie încearcă să glumească, fie o tratează cu dispreţ. Dar aceste glumiţe nu ajută la dezvoltarea sentimentului de încredere în sine. În plus, nu se formează relaţii pozitive cu propriul corp, nu există o înţelegere a necesităţilor şi a plăcerilor fizice. Aşa că orice complimente (adevărate) sunt importante chiar de la naştere. „Ce ochişori, ce urechiuşe, ce picioruşe” – de astfel de laude are nevoie şi un bebeluş, şi un elev, şi… orice om la orice vârstă. O evidenţiere a trăsăturilor frumoase este absolut necesară pentru creşterea imaginii de sine a fiecărui om.

„La noi în familie exista un soi de jenă în ce priveşte trăsăturile fizice. Ca răspuns la complimente, mama se justifica întotdeauna: „Pur şi simplu am adormit cu părul ud, de aceea are volum”. Sau, de exemplu, întreb: „E frumoasă agrafa mea?” Iar ca răspuns: „Mai bine arată ce ai în cap. Ai învăţat poezia?” Oricât ar părea de ciudat, acum evit şi eu complimentele despre trăsăturile fizice. Atunci când, la grădiniţă, o mămică a spus: „Ce rochie frumoasă are fiica dumneavoastră!”, am răspuns: „Am găsit-o printre vechituri”. De ce să nu zice: „Da, mulţumesc, mi-este plăcut?” Doar în copilărie voiam să aud de la mama astfel de cuvinte”. Marina, mama Stelei, 4 ani

Discuții