Cistaia-linia

Articole

1787

Sanda Diviricean. Despre perfecționism

De câte ori ați văzut oameni perfecționiști fericiți? I-am văzut satisfăcuți, bucuroși pentru o oră, o zi, pentru momentele în care au pus lucrurile în ordinea perfectă pe care și-o imaginează ei. Dar mai mult am văzut efortul uriaș pe care îl depun uneori pentru nimic, iar deseori tristețea și disperarea pentru că nu pot să atingă sau să mențină perfecțiunea. E greu să fii fericit cu o povară atât de mare în spate.

În textul anterior am vorbit despre cât de eronat mi se pare ca părinții să încerce să fie perfecți și asta mi-a amintit că astăzi există un fel de modă a perfecționismului, mi-a amintit și câte femei suferă că nu sunt perfecte, cât de afectate sunt când nu le iese totul așa cum își doresc. Lucrurile în casă trebuie să fie în ordine perfectă, copiii trebuie să fie perfect îmbrăcați, perfect educați, iar ea trebuie să arate întotdeauna perfect (inclusiv manichiură, coafură etc) acasă și la serviciu, doar e femeie și trebuie să le reușească pe toate. Am uitat, la serviciu trebuie să reușească totul la timp și impecabil. „Natalia Vodeanova (manechin, persoană publică, mamă a patru copii) cum reușește? Trebuie să pot și eu…”, își spun unele femei. Prima întrebare este, cui îi trebuie? Cine vă cere să reușiți toate aceste performanțe de super-femeie? Multe femei spun că doar atunci se pot simți mulțumite, când au totul pus la punct. Dar cât durează această stare de mulțumire, până când observă un fir de praf pe mobilier sau o altă imperfecțiune?

Dacă le rog pe femei să-și enumere calitățile și defectele, la multe dintre ele perfecționismul se regăsește în lista calităților și e un motiv de mândrie. Le sugerez să facă o listă a beneficiilor pe care le aduce perfecționismul și o listă a inconveniențelor. Abia după asta încep să conștientizeze câte minusuri stau în spatele acestei atitudini de viață.  Când mai au ele timp să se bucure de viață, dacă toată ziua au de aranjat câte ceva? Am întâlnit femei aflate în depresie profundă, cu o mare neîncredere în ele, nemulțumite că nu le ies lucrurile cum vor, că atunci când le iese perfect ceva, cei din jur nu apreciază suficient asta etc. Dar când iei fiecare lucru în parte și îl discuți cu ele, descoperă că singure și-au impus niște criterii de perfecțiune imposibile sau inutile, că lucrurile simple dacă rămân simple și naturale sunt uneori mai bine remarcate și apreciate, decât cele perfecte, că goana după perfecțiune le îndepărtează de fapt de lumea reală, că uneori ceva prea pus la punct devine fals, rece.

Fără îndoială trebuie să progresăm și să tindem să fim mai buni profesioniști, mai buni părinți, să menținem curățenia peste tot și să fim elegante. De acord cu acestea, cu ce nu sunt de acord, este să ducem aceste tendințe, normale altfel, la niște extreme absolut inutile. Cunosc oameni care efectiv se întristează dacă ceva nu e pus la locul său, alții se enervează, alții nu se pot liniști pănă nu pun obiectul respectiv la loc. Cât efort, concentrare și tensiune se consumă pe nimic. De ce facem asta? Pentru că ne este frică, frică să pierdem controlul. Dacă ceva e diferit de cum vrem sau vedem noi, acel ceva devine un pericol, pentru că e scăpat de sub controlul nostru, a ieșit din șabloanele pe care ni le-am creat și nu mai este perfect.

Așa am învațat sau așa am decis noi la un moment dat, că putem menține ordinea în toate. Dar ar trebui să ne amintim că ordinea s-a născut din haos, a fost precedată de haos. Și această dualitate este prezentă de la începutul lumii și până acum în toate formele vieții. Mai întâi ai în cap niște crâmpeie de idei, niște imagini neclare, ești confuz, apoi începe să se contureze o dorință (de exemplu sa-ți faci o casă), apoi începi să te gândești cum s-o faci etc, până la un moment în care casa e gata. E așa cum ai vrut-o, e în ordine. Dar apar alte \dez\ordini – trebuie aranjată grădina, construit gardul, cușca pentru câine etc etc, cine a avut o dată casă știe ce înseamnă asta, nu te mai oprești niciodată din a aranja ceva. Tot așa e când crești un copil, mai ales copiii ne „strică” ideea noastră de perfecționism în mod constant, aruncă jucării, se murdăresc, nu vor să se culce la timp, nu vor să mănânce ce le dăm, atunci când ne pare că totul e perfect, sar de undeva și se rănesc. A vrea să fii perfect, pentru mine echivalează cu dorința de a încerca uneori să oprești mișcarea, iar alteori s-o supui ritmului și direcției tale. Un fel de a te opune vieții. Opune-te vieții și ea te va duce iar și iar la punctul inițial, până îți vei schimba atitudinea. Mergi în ritmul vieții și ea îți va da puteri și energie să fii mai bun în toate.

Vă doresc să fiți doar perfect conștienți de atitudinea pe care o aveți față de viața voastră!

Sursa: www.sanda.life

Discuții