tommee tippee

Articole

1945

Sanda Diviricean. De ce îi rănim pe cei dragi

Sanda Diviricean – psiholog, psihoterapeut, activist civic, fondatoarea Fundației culturale „J.S.Bach”, creatoarea Centrului de dezvoltare personală „Lila”, mamă a doi copii

Deseori ne purtăm inacceptabil cu propriii copii, cu soțul/soția, cu fratele sau sora, cu părinții. Le spunem cuvinte care dor, apoi regretăm și ne simțim vinovați. Apoi iar ne supărăm, iar ridicăm vocea și îi rănim… Suntem conștienți că nu procedăm bine, dar nu reușim să ne controlăm, supărarea ne orbește și nu mai vedem suferința de pe fața celuilalt, ne surzește și nu mai auzim nici un argument. Cea care controlează situația este emoția (de supărare sau furie). Dar cum se întâmplă că le producem suferință tocmai acelora pe care îi iubim mai mult?

Cauza se află adânc în inconștientul nostru și, din păcate, formează un cerc vicios. Când se naște copilul, mama este universul său, este cea care îi satisface toate necesitățile, este adorat de ea și de toată familia. Pe măsură ce crește, copilul descoperă că nu este singurul adorat de mama, că mai există frați și surori, că mama îi iubește și pe ei, și pe tata, că mama îl lasă la grădiniță ca să meargă la serviciu, că nu toți și nu mereu sunt binevoitori, că există pedepse etc. Toate acestea sunt lucruri normale și fac parte din dezvoltarea unui copil, dar sunt percepute de acesta (inconștient) ca trădări. Atunci când copilul va crește, el se va răzbuna, în diferite feluri, pentru suferința pe care i-au provocat-o (inconștient) membrii familiei lui, în special pentru momentele de agresivitate, de nedreptate, pentru pedepsele pe care nu le-a înțeles. Pe de altă parte, părinții își creează uneori așteptări de la copii: „copilul meu va fi nu știu cum și nu știu cine”. Când copilul deviază de la imaginea creată de părinți, el este imediat „adus pe calea cea dreaptă”, prin explicații, certuri, pedepse. Acestea îi dau senzația copilului că dacă nu este așa cum vor părinții, înseamnă că nu este în regulă, a dezamăgit, este rău, i-a trădat și el pe ei. Comportamentul lui va fi cel mai adesea unul agresiv. La fel se vor manifesta și părinții. Conflictul este gata, iar situații care să-l accentueze vor apărea iar și iar, până când cineva din familie (un adult, desigur) va conștientiza unde se află rădăcinile problemei.

Alt motiv pentru care îi rănim pe oamenii apropiați, este că ne simțim justificați s-o facem, ne gândim „cine o să mă înțeleagă, dacă nu ai mei?”. Ne întoarcem acasă de la serviciu tensionați, supărați pe șef sau pe un coleg, cărora nu am putut să le spunem în față tot ce gândim și ne descărcăm pe cei de-acasă. În astfel de momente nu suntem în stare să vedem ceva pozitiv, tot ce avem nevoie este să ne descărcăm nervii și, dacă nu am reușit s-o facem cu vinovatul propriu-zis, vom găsi orice motiv de greșeală a celui de lângă noi, să ne descărcăm pe el. Bineînțeles că nu suntem atât de malefici încât să planificăm toate acestea în cap, în drum de la serviciu spre casă, nu-i jignim pe cei dragi intenționat și nu ne dorim ca ei să sufere. Dar… ne simțim neînțeleși, frustrați, deprimați și nu ni se pare drept să suferim doar noi, nu ni se pare normal ca cineva să fie bine când nouă ne este atât de rău. Îi rănim pe cei apropiați pentru că știm că gradul lor de toleranță față de noi este mult mai mare, pentru ca ne iubesc și vor răbda, deci avem senzația că nu riscăm nimic. Oare chiar nu riscăm nimic?!

Ar fi mare păcat să nu acordăm atenția necesară acestui subiect, să nu încercăm să reparăm cât mai repede situațiile conflictuale din interiorul familiei, în primul rând. Dacă azi vom neglija relațiile cu cei apropiați, mâine ne putem trezi cu ei foarte departe. Câte cazuri sunt când copiii nu mai vin nici măcar să-și viziteze părinții, atât au rămas de afectați de relațiile proaste cu ei, câte divorțuri au loc pentru că la un moment dat unul dintre parteneri sau ambii au decis că-și pot permite să-și descarce nervii unii pe alții, câte prietenii au fost distruse din motive de ignoranță față de nevoile celuilalt. 

Dar ce putem să facem? Cred că putem să ne protejăm copilul de a se simți trădat și de a-și dori să se răzbune, dacă îl creștem cu multă dragoste și înțelegere, dacă îl lăsăm să se dezvolte ca personalitate individuală, să nu încercăm să-l facem să fie cum vrem noi. Mai putem să încercăm să înțelegem cât mai bine psihologia copilului, pentru a evita scenele de agresivitate, dar în primul rând să ne înțelegem cât mai bine pe noi înșine, pentru a nu ne lăsa pradă emoțiilor, a nu ne crea așteptări false, pentru a nu evalua ceea ce face copilul nostru prin prisma acestor așteptări false. Copilul nu este o prelungire a noastră, este un om diferit de noi. E bine să observăm aceste diferențe, să observăm ce îi place lui să facă și să încurajăm asta, să nu mai proiectăm asupra lui neîmplinirile noastre personale sau profesionale, să nu încercăm să ne luptăm cu aceste neîmpliniri transferându-le asupra copilului nostru, să ne înțelegem corect trecutul și să nu mai căutam compensări în prezent. Cred că mai putem să încercăm să conștientizăm de fiecare dată motivele supărării noastre și să găsim alte soluții pentru a ne calma (discutarea subiectului, sport, plimbări, yoga, ocupații preferate, orice simțim că ne ajută să scoatem tensiunea și să ne echilibrăm emoțiile). Descărcați-vă emoțiile negative prin activități în care nu vă răniți apropiații. Aducerea emoțiilor negative din exterior în interiorul familiei nu rezolvă problema, ci creează încă una, poate mult mai gravă și dureroasă.

Prețuiți ce aveți frumos în jurul vostru!

Sursa: www.sanda.life

Discuții