tommee tippee

Articole

1293

1 septembrie – zi de poveste

Astăzi la rubrica „Lecţii de poveste cu Ana Gavriliuc” oferim o surpriză pentru toţi părinţii care şi-au dus copiii la şcoală! Se pare că poveştile sunt folositoare nu doar pentru micuţi, ci şi pentru cei care studiază din plin programa şcolară. Astăzi vom asculta o poveste care uşurează adaptarea copiilor la procesul instructiv-educativ.

1 septembrie este o zi neobişnuită. Dacă întrebi persoane de diferite vârste, sexe, educaţie, loc de trai cu ce asociază data de întâi septembrie, sunt sigură că mulţi îşi vor aminti despre şcoală. Amintirile pot fi diferite, de la plăcute şi nostalgice până la fugitive, dar vor exista cu siguranţă. 

Astăzi, şi la şcoala noastră cu lecţii de poveste a venit întâi septembrie. Felicit toţi părinţii în ai căror familii există şcolari. Este destul de complicat în timpurile noastre să pregăteşti un copil pentru şcoală, să ai grijă de toate şi, în primul rând, să te umpli de răbdare. Fiind adulţi, mamele şi taţii, bunicii şi bunicile înţeleg că nu poate exista şcoală fără greutăţi. Cum altfel?! La ce ar fi nevoie de şcoală dacă micuţii ar şti să facă totul?! Doresc adulţilor, din tot sufletul, răbdare, înţelegere, nu uitaţi că vă iubiţi copiii şi atunci totul va fi bine.

Felicitări deosebite merită astăzi elevii din clasele a patra, a noua şi a douăsprezecea – clasele absolvente! Ei au în faţă un an şcolar plin nu doar de noi cunoştinţe, ci şi de noi emoţii pentru viitoarele examene, despre care se vorbeşte atât de mult în societate. Noroc şi baftă în toate situaţiile, dragii mei!

Sărbătoarea de 1 septembrie este specială şi pentru cei care păşesc pentru prima dată pragul şcolii – elevii clasei întâi! De noi, adulţii, depinde dacă aceşti micuţi îşi vor aminti mai târziu de şcoală ca de o etapă importantă din viaţa lor sau nu vor dori să şi-o amintească niciodată.

Dragi părinţi, chiar dacă pe copii îi aşteaptă zile de muncă, iar până la vacanţă este atât de mult, povestea vă vine în ajutor şi în această perioadă. Limbajul de poveste ajută la asimilarea mai uşoară a noilor cunoştinţe. Profesorii numesc astfel de poveşti didactice. Ţineţi minte poveştile despre litere? Alfabet? Cifre şi calcule matematice? Poveştile pot ajuta copiii să adopte un comportament şcolar adecvat fără certuri şi ţipete. Psihologii numesc aceste poveşti psihocorective, pentru că ele sugerează copilului cum să se comporte în anumite situaţii, îi explică emoţiile pe care le poate avea şi ce îl aşteaptă la sfârşit. Vă propun povestea Marinei Panfilova „Căciula invizibilă”, care vă vine în ajutor în procesul adaptării la şcoală.

CĂCIULA INVIZIBILĂ

Şcoala din pădure are un nou elev. Este vorba despre Şoricel.

Şoricel a fost întotdeauna un copil foarte capabil. Aşa îi spuneau mereu mama şi tata, iar bunica şi bunelul îl admirau. Chiţcăia Şoricelul un pic mai tare, iar bunicul sărea în sus de bucurie: „Eşti ca o privighetoare!” Făcea o tumbă, iar bunica se bucura: „Vai, ce acrobat!”. Părinţii spuneau că el va fi, cu siguranţă, eminent, pentru că le ştie pe toate. La un moment dat şi Şoricelul a început să creadă că este excepţional. Trebuia doar să aştepte ziua în care va avea posibilitatea să demonstreze acest lucru tuturor locuitorilor Pădurii.

În şcoala din pădure a fost primit, totuşi, fără entuziasm şi încântare. Învăţătorul Aricilă îi întreba, la lecţii, pe toţi elevii. Dacă Şoricelul striga răspunsul neîntrebat, întrerupând ceilalţi elevi, profesorul se întrista şi oricum aştepta răspunsul elevului întrebat. Şi Şoricelul era întrebat şi răspundea, dar i se părea că acest lucru se întâmplă prea rar. Dacă răspunsul Şoricelului era corect, el întorcea cu mândrie capul în toate părţile, pentru a se bucura de atenţia colegilor. Însă aşteptările nu se justificau: elevii şi învăţătorul nu observau genialitatea Şoricelului.

Atunci Şoricelul a decis să-i uimească pe toţi cu glasul său de privighetoare. Şi a reuşit! Învăţătorul s-a uitat la Şoricel cu severitate, iar colegii au izbucnit în râs. „În sfârşit, s-a gândit Şoricelul, toţi m-au observat!” Şi, uitând de lecţie, a început să se gândească cu ce ar mai putea să îi surprindă. I-a plăcut, în special, cum a râs Veveriţa atunci când a făcut un salt peste codiţa lui în timpul lecţiei. Şi doar învăţătorul nu zâmbea. Aricilă s-a apropiat şi l-a întrebat încetişor: „De ce ne deranjezi?” În loc de răspuns, a auzit chiţcăitul zgomotos al Şoricelului. Toţi elevii au izbucnit în râs, iar Şoricelul era fericit.

Când, după lecţii, părinţii au venit să îl ia pe Şoricel acasă, învăţătorul Aricilă a văzut în ochii lor încântare şi admiraţie pentru fiul lor şi a căzut pe gânduri: „Ce să fac? Cum să îl ajut pe Şoricel să devină un adevărat elev al Şcolii din pădure? Pentru că acum se comportă ca un copil mic, şi nu ca un elev! Cum să îl învăţ să fie răbdător şi să respecte regulile şcolare? Cum să îl învăţ să îşi ajute colegii, şi nu să îi deranjeze? Cum să îl învăţ să se bucure de succesele noilor săi prieteni?”

În ziua următoare, învăţătorul Aricilă a început lecţia cu o istorioară despre căciula invizibilă, care se păstrează în cel mai tainic loc din cabinetul directorului şcolii. Această căciulă este invizibilă şi îi face invizibili şi pe cei care o îmbracă. Aricilă a spus că este gata să o pună pe capul oricărui elev care îi împiedică pe ceilalţi să înveţe. Şoricelul a vrut să i-o pună lui, astfel, credea el, îi va surprinde şi mai mult pe ceilalţi.

Trist, Învăţătorul s-a apropiat de banca Şoricelului şi a pus mâna pe capul lui. Parcă nu s-a întâmplat nimic important, doar că elevii au încetat să mai acorde atenţie maimuţărelilor Şoricelului. Şoricelul încerca să facă pozne care mai de care, dar apoi s-a plictisit (pentru că nimeni nu îi mai acorda atenţie, nimeni nu mai râdea). Peste un timp el a început să asculte întrebările învăţătorului. A încercat să facă exerciţiile date de el şi a vrut să răspundă. Dar nimeni nu l-a văzut. Atunci Şoricel s-a supărat: „Fie! O să le pară rău!”

În sfârşit a sunat clopoţelul şi a început pauza! Când elevii au ieşit în hol la joacă, învăţătorul a atins iarăşi capul Şoricelului şi a „scos” căciula. „Nu-i aşa că este trist să fii singur?” a întrebat încetişor Aricilă şi a adăugat: „Înveseleşte copiii la pauză, joacă-te, odihneşte-te împreună cu ei, iar când va suna clopoţelul, căciula va reveni pe capul tău. Asta se va întâmpla până când nu vei învăţa să îţi ajuţi colegii, şi nu să îi deranjezi.”

Şoricelul a tăcut şi nu a ieşit la joacă. Căzuse pe gânduri… Aşa a trecut pauza, apoi lecţia, la care elevii au aflat multe lucruri noi şi interesante. Înainte de lecţia de matematică, Şoricelul a rămas iarăşi în clasă. A văzut-o dintr-odată pe Veveriţă, care nu putea nicidecum să facă tema de acasă.

„Ce, acasă te-ai distrat, iar acum încerci să faci tema?”, a spus cu răutate Şoricelul.

„Nu, am încercat toată seara, dar nu am reuşit”, a răspuns Veveriţa.

Şoricelul s-a apropiat de Veveriţă şi s-a uitat pe caiet. „Vrei să te ajut?”

Veveriţa a dat din cap. Împreună au reuşit să facă exerciţiul şi Şoricelul a auzit din nou râsul răsunător al Veveriţei şi a văzut sclipirea mulţumită din ochi! Niciodată Şoricel nu s-a simţit mai util! Era o senzaţie foarte plăcută.

La lecţia de matematică Iepurilă răspundea la tablă, iar învăţătorul i-a propus lui Şoricel să îl ajute. Şi iarăşi Şoricel s-a simţit necesar şi a văzut recunoştinţă în ochii Iepuraşului! Pentru că el nu răspundea în locul colegului, nu îl întrerupea, ci doar îl ajuta.

După ce învăţătorul a mulţumit Iepuraşului şi Şoricelului pentru răspunsurile bune, Şoricel şi-a amintit brusc de căciula invizibilă. „Ce s-a întâmplat cu ea, unde a dispărut?”, s-a minunat Şoricelul. Iar învăţătorul Aricilă şi colegii zâmbeau cu bunătate…  

Discuții