historyhackers

Articole

1701

Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu

Există o expresie: „om luminos”. Olga este exact definiţia acesteia: caldă, strălucitoare, interesantă. Cât timp am stat de vorbă, tot încercam să înţeleg cum reuşeşte această femeie gingaşă şi fragilă, soţie, mamă a două fetiţe, să îşi administreze propria afacere, să coace colecţii de slinguri şi rucsacuri pentru copii? În plus, să cunoască mai multe limbi, să meargă la cursuri de şofat… Când interviul s-a terminat, în jur s-a făcut mai frig. Poate pentru că afară turna cu găleata. Sau poate din cauza despărţirii  cu această femeie luminoasă…

Olga: Pe cea mică o cheamă Milana, ea are trei ani, iar pe cea mare – Alia și are șase ani. Ea merge deja la școală, un pic cam spontan. În general, spontaneitatea este tradiția principală a familiei noastre! Desigur, putem să petrecem o dată pe săptămână  timp în doi cu soțul, sau să ducem copiii la grădina zoologică, sau să mergem în afara orașului, în sat… dar toate aceste activități sunt neplanificate. Noi cu Pavel suntem oameni de creație, în continuă schimbare și mișcare, acesta este de fapt stilul nostru de viață.

Olga: Pur și simplu nu putem altfel! Oricât ne-am strădui să planificăm totul, în ultimul moment planurile se schimbă. Mă panichez doar în primele minute, apoi înțeleg: așa s-a întâmplat, înseamnă că trebuie să ne adaptăm și să acționăm. Cu toate acestea, sunt deseori întrebată cum reușesc să organizez totul și să fac atât de multe lucruri. 

Olga: Încă din copilărie țineam un jurnal – la început, când eram la școală, era unul obișnuit, de fete, iar când am mai crescut – notam acolo planurile mele de viitor, ceea ce îmi doream să obțin. În general, din copilărie prefer să învăț singură – dacă îmi place ceva, încerc, studiez. Foarte multe din câte le știu astăzi le-am învățat singură, iar de la alții am preluat o parte foarte mică. Tricotez de la cinci ani, brodez de la șase, cos din fragedă copilărie: toate păpușele mele erau mereu dezbrăcate, pentru că mi se părea interesant să le inventez diverse ținute.

Olga: Da, mama mă certa la început. Să revenim la jurnal. M-a ajutat atunci o cărticică a unui autor american despre cum să îți transform hobby-urile în business, să devii designer. În jurnal îmi puneam anumite scopuri, îmi descriam visurile, iar nu demult am găsit aceste caiete și am început să le recitesc… Se pare că totul s-a realizat! Nu cuvânt în cuvânt, desigur, dar în general. De exemplu, visam la propria colecție de haine, pe care să le inventez și să le cos cu mâna mea – și am reușit până la urmă cu o colecție de slinguri, rucsacuri.

Eu sunt foarte critică față de mine, mi se pare mereu că nu reușesc nimic, că nu îmi ajunge timp. Și aceste caiete, ca o „privire în trecut”, m-au ajutat foarte mult să înțeleg la ce am visat și ce am realizat. Uneori nici mie nu îmi vine să cred că am reușit să transpun în viață atât de multe, să realizez atâtea. Părinții nu erau întotdeauna de acord cu ceea ce făceam, de exemplu cusutul. Dar eu nu am renunțat. Mama mea desenează foarte bine, deși este contabil de profesie.

Olga: Da, și acest lucru este foarte important. El m-a susţinut de la bun început, atunci când am părăsit un serviciu stabil pentru a mă ocupa de ceea ce îmi place mai mult. Nu aș putea spune că acest pas a fost înțeles și susținut de toți cei care mă cunosc. Apropo, tocmai de aceea recomand tuturor oamenilor de creație să își împărtășească planurile și să își discute ideile doar cu cei care îi susțin: acești oameni vă pot da un impuls spre dezvoltare și să vă inspire la lucruri noi. În caz contrar veți simți mai degrabă frustrare și veți pierde încrederea în forțele proprii.

Olga: În cazul nostru nu este adevărat, pentru că soțul meu este şi el un om de creație. Deși nu aș putea spune că totul este ideal și simplu, iar noi ne putem descurca, ca părinți, fără ajutor din afară. Ne ajută părinții noștri, deși ei sunt încă tineri și lucrează. Găsesc posibilități, în special tata, așteaptă doar un telefon. Eu, desigur, încerc să fac cât mai multe lucruri de una singură, să nu le dau de treabă bunicilor, dar sunt cazuri când ajutorul lor este pur și simplu necesar. Și atunci și părinții mei, și părinții soțului ne ajută cu plăcere.

Olga: Drept să vă spun, este destul de greu să le îmbini pe toate. Jobul este acasă, de aceea nu este ușor să delimitezi lucrul și familia. Totul se îmbină! Foarte mult timp am lucrat la bucătărie și doar recent mi-am organizat un loc de lucru adevărat. Desigur, mulți sunt descurajați de astfel de lucruri, însă copiii nu trebuie să fie cauza opririi din creștere și dezvoltare personală a părinților. Dacă nu ne dezvoltăm noi, cum să cerem acest lucru de la copii? Primul lucru pe care îl observă aceştia este exemplul părinților. Noi cu soțul am citit multă literatură despre educație, am absorbit cu nesaț tone de informație la acest subiect, însă apoi, în practică, ne-am convins că nu există rețete și reguli. Fiecare părinte merge, oricum, pe calea sa, și este foarte important ceea ce poți și faci tu ca om, ca personalitate. Iar aceasta se transmite copilului ca exemplu de urmat. Cel mai important este să înțelegi de ce are nevoie copilul tău și să te bazezi pe aceasta, și nu pe ceea ce spun alții.

Olga: Da, este adevărat. Și poți oricând să te împaci cu ei.

Olga: Când am revenit de la maternitate cu Milana, prima care a luat-o în brațe a fost Alia. Avea trei ani, însă în pofida acestei vârste fragede, am învățat-o să își țină în brațe surioara. Să o ia în brațe, să o pună în pătuț, să o învelească. Știu că mulți părinți nu permit acest lucru, însă ea oricum ar fi făcut-o, de aceea este bine să o facă corect! În plus, acest contact reprezintă o translare a dragostei mamei către copilul mai mic prin intermediul celui mai mare, și aceasta protejează împotriva manifestărilor de gelozie, supărare etc. „Uite, surioara îți zâmbește! Uite, se uită la tine, te examinează!”, astfel gelozia nu apare niciodată, nu există motiv. În plus, de la bun început am folosit un sling, făcând totul împreună: cea mică o însoțea pe cea mare la grădiniță și așa mai departe.

Olga: Și la cursurile de franceză am mers cu fiica în sling! Ea dormea cât învățam, se trezea spre sfârșitul lecției. Însă slingurile reprezintă nu doar mobilitate. Datorită lor, copilul este liniștit, pentru că simte că mama este mereu alături și nu va dispărea nicăieri, de aceea nu are motive de neliniște, frică și teamă. În general, însăși ideea slingurilor mi-a venit datorită Aliei. Până la venirea ei pe lume nici nu bănuiam că există așa ceva. Am devenit interesată, am adunat informații, am cumpărat o eșarfă și un rucsac. În prima perioadă eșarfa era super, însă rucsacul îmi provoca disconfort, ceva nu era bine. Am decis să cos unul singură, ca să fiu mulțumită pe deplin. Prietenele din forumul pentru părinți au devenit interesate, am început să primesc oferte „să le cos și lor”. De la început eram sceptică: totuși este primul copil, de unde să iau forțe, unde să găsesc timp? Însă apoi le-am găsit pe toate, și așa a început totul. De atunci modelul de rucsac a suferit multe modificări, au apărut detalii noi, ținând cont de cerințele și dorințele mamelor.

Olga: El se ocupă cu prelucrarea lemnului, execută manual diverse obiecte de decor. Este o persoană creativă, însă a încercat multe profesii – a absolvit facultatea în Bulgaria ca specialist în marketing, a lucrat și în businessul turistic și chiar în domeniul masajului! Apoi a devenit pasionat de lemn, confecționează obiecte mici, și este foarte mulțumit.

Olga: Ne vedem atât de rar, încât comunicăm mai mult la telefon sau pe Facebook, de aceea când ne întâlnim, bucuria este fără margini. Și când sunt întrebată cu cine aș vrea să îmi petrec timpul, răspund: cu soțul! Pentru că îl văd foarte rar.

Olga: Nu, noi suntem mereu alții, mereu noi. Ne dezvoltăm separat, adunăm idei, iar când ne întâlnim – le discutăm cu ardoare, le împărtășim unul cu altul. Și nu mă refer aici doar la muncă. Recunosc că pentru mine critica soțului este foarte importantă, apreciez foarte mult părerile lui și țin cont de acestea. Faptul că Pavel este specialist în marketing mă ajută foarte mult: el îmi dă sfaturi cum să îmi organizez afacerea, cum să fac vânzările etc. Se zice că marketingul nu este o profesie, ci un mod de viață, iar în cazul soțului această afirmație este absolut adevărată.

Olga: El este obiectiv, însă nu se jenează să își exprime părerea, mai ales atunci când nu este de acord cu ceva sau nu îi place ceva. Este un lucru foarte important. Da, poate că nu este foarte plăcut să asculți ceea ce nu convine, dar este mai bine ca omul apropiat să spună, și nu să tacă, iar apoi să auzi critici (nu întotdeauna obiective) din alte surse. Eu apreciez faptul că soțul nu are o atitudine superficială față de activitatea mea, ci este foarte atent. Pe de altă parte, să nu accepți criticile înseamnă să rămâi la același nivel, să te învârți în cerc.

Olga: La început, eu distribuiam singură comenzile, iar fata cea mare era mereu cu mine, nu aveam unde să o las. Apropo, și acesta este un lucru care descurajează multe femei. Dar nu pe mine. De altfel, dacă îți dorești cu adevărat un lucru, găsești posibilități să îl realizezi, principalul este să nu îți fie frică. Luam fiica cu mine, inclusiv în troleibuz. Pe de o parte, nu e bine, se încalcă regimul. În schimb ea a învățat, presupun, că înainte de a primi ceva trebuie să dai, să depui anumite eforturi. Ea urmărea cum vorbeam cu alți oameni, era mereu într-un mediu social, de aceea acum nu are probleme de comunicare, de stabilire a relațiilor. Nu spun că aceste abilități se dezvoltă neapărat, să zicem, la grădiniță. Sunt sigură că Alia se va descurca bine în viață. În plus, îi plăcea foarte mult să fie model, eu „probam” slingurile și rucsacurile cu ajutorul ei. Acum cea mică participă activ, îi place să probeze toate țesăturile. Și, desigur, întrebarea preferată este: „Îmi coși o rochiță din această stofă?” Și o fustă. Trei. Ba nu, cinci.

Olga: Îi cam lipsește perseverența, îi plac mai mult activitățile fizice: dansurile, sportul. Îi place și lucrul manual, să urmărească ce fac eu, însă aceasta nu durează mult. Consider acest lucru normal. Este interesant, desigur, cum dintr-o bucată de stofă se naște un rucsac, desigur. Iar visul meu din copilărie de a coase păpușilor se realizează atunci când cos fetițelor mele ținute pentru matinee, sărbători. Deși atunci când Milana a împlinit trei ani, m-am trezit la ora trei dimineața și i-am cusut o rochie nemaipomenită din brocart – foarte frumoasă. S-a trezit, a văzut rochia… „Mulțumesc, mămico, dar vreau să port rochița pe care mi-a trimis-o din Germania tanti Nadea (sora Olgăi – n.a.)”. Noi ne dorim să vedem ceva anume în copilul nostru, însă este posibil ca el să vadă cu totul altceva. Și cu capacitățile și abilitățile este la fel.

Olga: De câțiva ani, după cititul înainte de somn stingem lumina și fetele mă roagă să le povestesc istorioare din copilăria mea și a surorii. Povestesc istorioare de când eram mici, eu cu Nadea, în fiecare seară, iar fetele le știu aproape pe de rost! Uneori inventez povești despre Nadea și Olea în copilărie. Le plac mai mult decât poveștile din cărți.

Și cu Alia, când avea doi sau trei ani, am făcut un calendar Advent înainte de Anul Nou. În fiecare zi confecționam ceva sau mergeam undeva – totul era planificat. Făceam diferite lucruri de mână, împodobeam bradul, făceam un om de zăpadă. Apoi s-a implicat și cea mică. Am mers în Germania, la sora mea, în ajunul Crăciunului catolic – este o adevărată magie acolo, adulții devin copii și creează în jurul lor o atmosferă corespunzătoare.

Avem o familie mare – bunica mea locuiește în Cernomorsk, în trecut Iliciovsk, și copiii merg regulat la mare. Rudele soțului se poartă cu mine de parcă aş fi fiica lor naturală. Ei în general au o familie mare, italiană, şi sunt foarte uniţi. Avem şi un „fiu” comun – un băiat din SUA, Los Angeles, participant al programului de studiere a limbii ruse. Aceştia sunt cazaţi în familii unde se vorbeşte rusa. Am luat şi noi un băiat, cu care ne-am împrietenit foarte tare. I-a plăcut foarte mult la noi, familia noastră, a spus că a văzut şi a simţit personal ce înseamnă adevăratele valori de familie. Am devenit „părinţii” lui pentru şase săptămâni şi comunicăm până în prezent. Datorită lui am văzut familia noastră dintr-o parte – drept să vă spun, nici eu nu ştiam cât suntem de uniţi! O astfel de privire din exterior este foarte importantă, aceasta permite să vedem ceea ce, de obicei, nici nu observăm.

Olga: El vrea să devină astronaut, să lucreze la NASA, iar Rusia este prima în acest domeniu, de aceea nu se poate să fără limba rusă. Când am aflat, la început, m-am mirat, apoi am căzut pe gânduri şi am realizat că atunci când visăm trebuie să ne luăm zborul. Vrei să fii cosmonaut? Mergi spre scopul propus, atinge-l. Cum altfel?

Olga: Poate că nu este vorba despre un vis, dar despre ceva interesant şi extrem – da: călătoria în Ecuador. Am făcut-o împreună cu soţul în octombrie anul trecut şi aceasta a fost o experienţă unică!

Olga: Puţin spus! Apropo, m-a ajutat cusutul: pe internet am făcut cunoştinţă cu o tânără care coase şi ea, am început să comunicăm activ. Asta se întâmpla cu vreo opt ani în urmă. Ea locuieşte în Olanda, dar este originară din Ecuador – expresivă, sclipitoare, interesantă. Cam puţin potrivită pentru Olanda, după părerea mea. Îi lipsea foarte mult un suflet pereche, o persoană dinamică dintr-o ţară sudică. Vorbeam la telefon, ne trimiteam cadouri… Iar când am reuşit să ne vedem în Olanda, ea ne-a povestit atât de multe despre patria sa Ecuador încât noi cu soţul am decis să verificăm. În pofida tuturor temerilor că am putea să ne luăm rămas bun de la bani şi viaţă chiar în aeroport, am mers în această ţară minunată şi nu am regretat. Am călătorit prin tot Ecuadorul, noaptea ne mutam dintr-un loc în altul. Am văzut şi munţii, şi oceanul, şi jungla… Acolo cresc fructe şi legume neobişnuite, pe care nu le întâlneşti în alte locuri. Natura în general este unică, irepetabilă. Cele trei săptămâni petrecute acolo au zburat ca o secundă.

Olga: Acolo oamenii sunt altfel. Acolo toleranţa, respectul nu sunt cuvinte goale, acolo nu există zâmbete false. Acolo totul este sincer! Oamenii ne opreau pe stradă şi ne întrebau dacă nu ne-am rătăcit, ne propuneau ajutorul cu atâta simpatie… Nimeni nu te zoreşte, nimeni nu te şicanează în transport. Acest lucru ne-a mirat sincer, pentru că viaţa acolo este foarte grea. Iar noi ne plângem de greutăţi… Când îmi amintesc că acolo oamenii nu au nici acoperiş deasupra capului, înţeleg că noi suntem fericiţi, doar că trebuie să învăţăm să apreciem ceea ce ne-a dat Dumnezeu.

Interviu pregătit de Irina Caruş 

  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
  • Family Portrait: Olga Boieru și Pavel Doltu
Discuții